Cei mai batrani

de 
Silvia Marangoni

POVESTEA FILOMENEI

Pe Filomena am cunoscut-o in 1973: traia in vechiul cartier popular Trastevere, in inima Romei, chiar langa biserica Sant'Egidio, unde Comunitatea a inceput sa se intalneasca si sa se roage. Mereu in cautarea unei prietenii interesante cu oamenii, Filomena, cu parul ei lung pe care si-l acoperea cu un batic, se facea imediat remarcata si simpatizata datorita modului ei spontan de a se imprieteni. Pentru ca ramasese singura, isi petrecea zilele cautand pe cineva care sa-i tina companie, cu care sa vorbeasca. "Demisolul" in care locuia era prea stramt si prea gol pentru dorinta ei atat de vie de relatii umane, de aceea iesea din casa dis de dimineata si se plimba pe stradutele din Trastevere unde toti o cunosteau.

Filomena - Roma - 1974

Cand manastirea Sant'Egidio, inchisa deja de cativa ani, s-a redeschis si s-a umplut de tineri, Filomena nu a intarziat sa-si faca aparitia, plina de curiozitate. A gasit o primire calda si prieteneasca si astfel s-a obisnuit sa treaca in fiecare zi sa ne salute. Ea a fost printre primele batrane pe care le-am cunoscut.

Filomena era cam distrata, i se intampla adesea sa nu-si mai gaseasca lucrurile: isi ratacea mai ales talonul de pensie pe care il ascundea cu foarte mare grija pentru ca de acest act depindeau existenta si independenta ei. Asa ca de multe ori venea la Sant'Egidio agitata, cerandu-ne ajutorul pentru a-si gasi talonul. In afara de noi, negustorii, vecinii formau o retea importanta care o proteja pe aceasta batranica simpatica, putin pierduta, care, in ciuda dificultatilor legate de varsta, putea sa duca in continuare o viata normala. 

Filomena avea, intr-adevar, o vitalitate debordanta: povestea foarte multe povestioare hazlii despre cartier si vechii locuitori, cunostea o sumedenie de cantece si de "romante" tipic romane pe care le canta cu o voce inca puternica. Era placut sa stai de vorba cu ea si Filomena reusea intotdeauna sa-l acapareze pe cel cu care vorbea.

Intr-o buna zi, Filomena nu a mai sunat la Sant'Egidio, si nici nu am mai gasit-o acasa. Fusese internata intr-un azil, dupa ce niste nepoti, care nu traiau la Roma, au decis ca aceasta era solutia cea mai sigura pentru ea, care de-acum "nu mai era in toate mintile". Cand am dat de ea, era o alta persoana. Nu vorbea, nu ne mai recunostea, plangea, se vaicarea. Ii taiasera parul ei bogat de care era foarte mandra. Se rusina foarte mult de acest lucru si isi acoperea fata pentru a ascunde umilinta pe care o suferise. In cateva zile a murit fara sa reusim sa o convingem sa se intoarca la viata ei din totdeauna.

Atunci am inteles raul pe care il poate face indepartarea din propriul mediu si institutionalizarea, mai ales daca nu este aleasa in mod liber de batran.